Ediţia bilingvǎ a monumentalului corpus de surse antice referitoare la Socrate şi la şcolile filosofice revendicându-se de la el, publicat de Gabriele Giannantoni în 1990, oferǎ o sursǎ de completare a portretului lui Socrate (dincolo de cadrul tradiţional al relatărilor lui Platon şi Xenofon) şi un instrument fundamental de lucru, demonstrând caracterul decisiv al impulsului socratic pentru întreaga istorie ulterioarǎ a filosofiei.

Ediţia bilingvǎ a monumentalului corpus de surse antice referitoare la Socrate şi la şcolile filosofice revendicându-se de la el, publicat de Gabriele Giannantoni în 1990, oferǎ diverselor categorii de studenţi şi cercetǎtori ai istoriei filosofiei  un instrument de lucru, reprezentând pentru filosofia socratică analogul colecţiilor clasice de fragmente şi mǎrturii, elaborate de Diels pentru presocratici şi de Hans von Arnim pentru filosofii stoicismului primar.  Unitatea tematică fundamentală a întregii lucrări constǎ (pe lângă completarea portretului lui Socrate, prin folosirea tuturor surselor existente, dincolo de cadrul tradiţional al relatărilor lui Platon şi Xenofon) din dezvăluirea, pornind de la fragmentele greu accesibile ale elevilor şi urmaşilor săi, a unei constelaţii de potenţialităţi care rezultă că ar fi coexistat în gândirea lui Socrate, chiar dacă la nivele diferite de dezvoltare şi manifestare explicită. Redându-le lui Euclides, lui Phaidon, lui Aristippos şi Antisthenes statutul de socratici autentici, iar nu de “semi-sofişti”, cum au fost multǎ vreme consideraţi, lucrarea  aduce o remarcabilă contribuţie la depăşirea concepţiei mai vechi (datorată în principal lui Zeller) despre “Socraticii minori”, iar prin reconstituirea fizionomiei unor Diodoros Kronos, Stilpon, Diogenes din Sinope sau Krates – una nu mai puţin remarcabilă la înţelegerea genezei marilor şcoli filosofice ale elenismului, marcate, fiecare în felul ei, de motivul comun al “întoarcerii la Socrate”.   Recuperarea fizionomiei autentic socratice a unor gânditori pe care istoria tradiţionalǎ a filosofiei îi repartiza unor diverse “şcoli” de sine stǎtǎtoare (megaricǎ, cirenaicǎ, cinicǎ) face din ambientul Socratic şi din impulsurile care i s-au datorat un moment decisiv al istoriei filosofiei, şi nu numai al celei antice.

Mihnea MOROIANU